Anul ce a trecut a cunoscut o adevarata explozie a industriei muzicale, fiind marcat atat de trecerea in nefiinta a multor artisti consacrati, adevarati monstri sacri pt unii, modele de urmat pt altii, dinozauri ai sunetului pt multi dintre audiofilii ce compun bazele de fani din toata lumea ai genului rock, respectiv subgenului metal, cat si de revenirea, spectaculoasa, de multe ori, dar si dezamagitoare, de alte ori, a multor formatii consacrate, compuse din artisti de renume, care au stat mult timp in umbra, planificandu-si intoarcerea.
"Revenire" a fost cuvantul de ordine in 2014, umbrit fiind, de multe ori, din nefericire, de un altul care a secerat tristete, disperare in randul multor fani si dezamagire in altii: "moarte".
Nu pot incepe acest top fara a nu aduce un omagiu imens artistilor care i-am pierdut anul acesta, exprimandu-mi regretul sincer pt trecerea acestora in nefiinta. Sper ca acolo unde sunt ei acum, sa continue sa faca ceea ce le-a placut cat timp au umblat printre noi si, de asemenea, sper ca muzica lor sa rasune in eternitate, iar peste multi, foarte multi ani, secole, de ce nu, alti audiofili sa le aprecieze munca si pasiunea de care au dat dovada pt a incanta urechile.
Mi-am propus, asa cum am precizat anterior,
in prima postare a acestui an pe blog, sa realizez un top 10 al albumelor ce au fost lansate in 2014, prezentandu-va cele mai bune aparitii, in opinia mea, ale unui 2014 plin de evenimente care mai de care datatoare de palpitatii, dar si de placeri auditive.
Trebuie precizat de la inceput ca albumele prezentate in acest top nu sunt "furate", ca si clasament, din topurile publicatiilor sau zine-urilor, fie ele online, fie fizice, de succes, ci reprezinta strict preferintele mele auditive in materie de muzica ale anului trecut sau, mai simplu spus, este modul meu de a prezenta, in simple cuvinte si randuri, lansarile ce mi-au incantat urechile pe tot parcursul anului, asadar, acest top va fi unul subiectiv, strict din punctul de vedere a unei persoane de rand, care sta si asculta muzica cat e ziua de lunga. O nota de obiectivism va fi, bineinteles, pastrata, pe cat posibil, in realizarea clasamentului, tinand cont de faptul ca cele 10 albume ce vor compune acest top nu vor fi toate extrase din acelasi gen muzical.
De asemenea, trebuie retinut faptul ca este mai mult decat posibil sa par sarac in limbaj pe alocuri sau sa folosesc anumiti termeni mai simpli in exprimarea opiniei vizavi de albume, dar trebuie inteles de la bun inceput faptul ca una este sa lucrezi intr-o industrie muzicala sau intr-o publicatie ce se ocupa constant cu monitorizarea si trasarea in revista a tuturor noutatilor, unde te lovesti constant de multi termeni, iar alta este sa stai acasa, sa asculti, sa citesti si sa te documentezi, formandu-ti astfel propria parere, suficient de completa si complexa, poate, pe alocuri, pt a putea fi expusa unui public larg si nu doar la cateva persoane, fara a fi in contact permanent cu termenii, de specialitate de multe ori, folositi de oameni care intr-adevar isi dedica toata viata acestui lucru. Eu unul fac acest lucru de placere, il consider un hobby de-al meu, acela de a scrie si de a impartasi cu cei din jur ideile mele, iar asta probabil se va reflecta pe parcursul acestui top.
Voi recunoaste, fara nici cea mai mica urma de rusine, ca mi-a fost extraordinar de greu sa realizez acest top, intrucat, din pleiada de albume lansate in acest an, comparativ cu anii trecuti, majoritatea au fost extraordinar de bune, iar sa aleg doar 10 dintre ele mi se pare nedrept fata de multe, motiv pt care, in zilele/saptamanile ce urmeaza, vor fi si alte topuri, in care voi include albume foarte bune, dar care poate au fost trecute cu vederea de multi.
Fara a va mai plictisi cu introduceri, haideti sa incepem. Topul va fi alcatuit astfel:
-pozitia in clasament
-numele trupei, numele albumului, cat si data acestuia de lansare
-tara de origine
-genul abordat de trupa
-durata albumului
-parerea mea despre acesta si motivul incadrarii pe acel loc in clasament
-mentiune onorabila pt fiecare loc din top
#10
Morbus Chron - Sweven [24.02.2014]
Suedia, Progressive Death Metal
52:42
In 2014, in materie de death metal, situatia a fost oarecum interesanta. O parte de trupe au mers pe calea batatorita, incercand sa pastreze sunetul clasicilor, rafinandu-l pe alocuri, fara prea mari schimbari in dinamica si in compozitie, in timp ce altii, mandri nevoie mare de mostenirea ce le-a fost lasata de o parte dintre originatorii genului, s-au pus pe treaba si au inviat sunetul vechi si specific al stramosilor. Una dintre aceste trupe este Morbus Chron si al naibii sa fiu daca acest album nu iti merge direct la suflet, inca de la primele secunde de ascultare.
Provenind dintr-un fundal incarcat cu trupe death metal extraordinare (asa numitul val suedez de old school death metal, care a fost suficient de longegiv incat sa lase urme si in prezent), Morbus Chron au refuzat tendinta de a fura inspiratie de la trupelea mericane de death metal si au preferat sa se muleze dupa originatorii valului, dand nastere astfel la "Sweven", un album care musteste de sunetul vechi al anilor '80-'90, specific trupelor suedeze ale vremii.
Death metal-ul progresiv abordat de baieti nu este de lepadat, cu atat mai mult cu cat este insotit de tuse psihedelice de death metal (daca va puteti inchipui cum suna asta, daca nu, ca si comparatie, ascultati Oranssi Pazuzu cateva momente, apoi treceti oleaca pe Obituary sau pe Obliteration din Norvegia), care, in combinatie cu atmosfera densa si apasatoare, specifica unui album death metal ca la carte, au dat nastere la unul dintre cele mai bune albume death metal ale anului. Productia este de top, intrucat nici la volum ridicat, albumul nu se ineaca in instrumentatie sau in voce, toate fiind auzibile perfect si distinctiv, formand un tot unitar excelent imbinat.
Sufocant si tensionat de la un capat la celalalt, in termeni de atmosfera, "Sweven" are foarte putine momente in care iti da drumul din ghearele sale, tinandu-te mereu in suspans ("Towards A Dark Sky", unde o parte din elementele psihedelice isi fac resimtita prezenta, construind o atmosfera de disperare), lasand putin loc de o scurta rasuflare de usurare ("It Stretches In The Hollow" pune un accent deosebit pe chitari, dand nastere la cateva pasaje parca rupte din filmele horror), pt ca intr-un final, sa te elibereze din stransoare (tonul grav al piesei "Terminus" aduce un aer apocaliptic, un sentiment apasator ca totul va lua sfarsit intr-o clipa, fara sa apuci sa mai zici nimic). Am ramas placut surprins de aria larga de stari transmise de fiecare riff si de fiecare bataie de toba, de la prima pana la ultima piesa, inspiratia din trupele suedeze clasice facandu-si mereu simtita prezenta. Nu fiti speriati de durata sa oarecum extinsa, absolut niciuna dintre piese nu este de umplutura, toate fiind organizate si aranjate intr-o ordine naturala, fireasca, de la inceput, pana la sfarsit.
O mica gluma vizavi de data de lansare a acestuia: la momentul aparitiei sale, era cadoul perfect de Dragobete pt cei intarziati sau cei care nu stiau ce sa cumpere in acel moment pt cineva drag, care era si audiofil.
"Sweven" aterizeaza pe locul 10 in topul meu, fiind unul dintre putinele albume ce inca mai pot impresiona complet in materie de death metal si un inceput bun de an calendaristic, cat si un deschizator de drumuri, poate, pt alte trupe, dovedind ca spiritul vechi al death metal-ului suedez nu s-a stins.
Mentiune onorabila: Dead Congregation (Grecia) - Promulgation of The Fall [05.05.2014] (cu o atmosfera foarte grea si intunecata, aproape oculta, ce genereaza o stare constanta de frica de necunoscut, riff-uri nemiloase, ce taie orice simtire omeneasca si o voce venita din strafundurile locurilor unde tortura este ceva la ordinea zilei, acest album a fost foarte aproape de a smulge locul lui "Sweven" in top, insa cel din urma si-a afirmat pozitia, prin atmosfera diversificata si multitudinea de simturi ce o ofera la fiecare ascultare)
#9
Overkill - White Devil Armory [18.06.2014]
SUA, Thrash/Groove Metal
50:41
Mergand agale prin 2014, pasii mi s-au oprit de multe ori la albumele de thrash, unul dintre subgenurile mele preferate, insa s-au indepartat destul de rapid, din pacate, de tot atat de multe ori, din cauza lipsei de energie de care anumite albume au dat dovada, cat si din cauza unui sentiment foarte pronuntat de deja-vu. Nu ma intelegeti gresit, nu am nimic personal cu trupele care prefera sa mearga pe acelasi drum strabatut de altii, insa devine oarecum deranjant si suparator cand observi ca se copiaza nota cu nota, vers cu vers, poate, aceeasi reteta, fara a i se adauga acea tusa personala.
Auzind ca Overkill urmeaza sa lanseze un nou album, dupa excelentul "The Electric Age" din 2012 am ridicat din spranceana si am asteptat linistit sa se lanseze, pastrandu-mi insa doza de scepticism, intrucat Overkill au mai cazut in trecut in capcana repetitivitatii si a lipsei de energie. Pana la lansarea albumului, meticulosi din fire, acestia au lansat un prim single, intitulat "Armorist", care a dat de inteles in ce maniera va fi restul albumului, intrucat el este cea de-a doua piesa de pe acesta. Am sarit de pe scaun si am inceput sa dau din cap frenetic inca de la primele acorduri, atat de multa energie mi-a transmis melodia, incat nu m-am putut abtine si am pus-o pe repeat, asteptand cu nerabdare albumul.
Intr-o zi cu soare, tinand cont de faptul ca eram in luna lui iunie, intr-unul din liberele de la munca, dorinta mi s-a indeplinit si albumul mult asteptat se lansase. Fara sa ma gandesc, l-am introdus in Winamp si i-am dat play. Rezultatul nu m-a dezamagit absolut deloc.
Pastrand buna traditie a albumelor anterioare, "White Devil Armory" ne izbeste in plin dupa primul minut, cu piesa "Armorist", ce debordeaza de o energie extraordinara, aducandu-mi aminte de excelenta "Ironbound" din 2010. Tobele turuie, chitarile urla, iar Bobby "Blitz" isi dezlantuie vocea specifica, acele vocale aspre, taioase, insa totodata potrivite pt genurile abordate de trupa, punand pe note o poveste despre puterea si taria de a lupta. Elementele de groove isi fac si ele simtita aparitia, undeva dupa jumatatea piesei, moment in care Blitz isi dezlantuie din nou vocalele, de data aceasta pe un tempo oarecum mai rapid.
Iar albumul continua, in acelasi stil furios si rapid, lasandu-te de cateva ori fara rasuflare, in timp ce tobele, un element ce mereu a fost la inaltime in ultimele albume Overkill turuie precum o arma de foc de multe ori, iar solo-urile lui Linsk, combinate cu liniile de bass ale lui Verni smulg cateva sesiuni de "air guitaring". De la inceput si pana la sfarsit, albumul este o masinarie dezlantuita de riff-uri, double bass, vocale excelente, cu foarte putine pauze de respiro (undeva pe "Freedom Rings" si pe "Another Day To Die", tobele se mai potolesc nitel si fac loc chitarilor mai mult, in timp ce Blitz valseaza pe tempo cu a sa voce), albumul tragandu-si foarte mult inspiratia din "The Electric Age" si "Ironbound", construind atent sectiunile de thrash, in tandem cu cele de groove si dand nastere la cateva piese deosebit de interesante ("Bitter Pill" sau "King of The Rat Bastards"). Nu mai avem sectiuni de solo cvasi-acustice, precum in "Ironbound", dar asta nu trebuie sa ingrijoreze, caci noile solo-uri sunt mai dinamice, mai energice decat de obicei si foarte bine integrate in ansamblul pieselor, pe tot parcursul celor 50 de minute nesimtind vreun moment plictisitor sau de umplutura.
Albumul intra pe locul 9 in topul meu, intr-un an in care nu am stat atat de extraordinar la capitolul thrash, baietii dand dovada, din nou, de o forta si o energie extraordinara, in ciuda varstei inaintate, marsand in continuare cu putere si confirmandu-si numele si statutul pe scena thrash metal americana. Multi se pot plange de faptul ca albumul nu mai suna atat de old-school pe cat si-ar dori si poate de aceea li se pare dificil de ascultat, insa eu zic contrariul, se resimte in continuare influenta de old-school si zic ca merita incercat, pt tobele frenetice si pt energia extraordinara de care da dovada, intr-un deceniu in care sclipirile de geniu din domeniul thrash-ului sunt destul de rare.
Mentiune onorabila: Exodus (SUA) - Blood In Blood Out [10.10.2014] (mult asteptata revenire a legendarilor Exodus s-a lasat foarte asteptata si a aparut cam tarzior in 2014. "Blood In Blood Out" a fost, dupa parerea mea, singurul adversar redutabil al lui "White Devil Armory" si a fost suficient de aproape sa intre pe locul 9, intrucat albumul marcheaza si revenirea vocalistului original Steve "Zetro" Souza in cadrul trupei, ceea ce ar trebuie sa ne bucure si ne-a bucurat, insa doar pe cateva melodii, dovada ca spiritul Exodus nu consta numai intr-un singur om. Albumul este bun, insa isi pierde din avant pe parcurs si, din pacate, nu este atat de bine dozat precum "WDA", impiedicandu-se de multe ori in propriile sale idei si dand constant impresia de graba, punctele sale remarcabile fiind instrumentalele bine gandite, cat si vocalele lui Zetro, care aduc o parte din sentimentul de old school pe unele piese.)
#8
Sólstafir - Ótta [29.08.2014]
Islanda, Post-Metal/Rock
57:24
Accentul pus pe emotia transmisa prin note si prin voce, cu ajutorul versurilor, este unul dintre cele mai importante aspecte in ceea ce priveste calitatea auditiva. Putem asculta cat dorim o anumita melodie, din varii motive (ne calmeaza, ne binedispune, ne pune pe ganduri), insa fara acea emotie din spate, concretizata in interpretarea instrumentala si vocala, cat si in puterea versurilor, piesa este una goala, fara esenta si fara un suflet al sau.
Sólstafir si-au propus sa fie mediatorii dintre public si sentimentele launtrice ce le avem fiecare, creand o punte auditiva intre cele doua cu ajutorul albumelor diversificate, fiecare mai incarcat cu emotie decat celalalt, servite alaturi de o interpretare de exceptie dpdv instrumental si vocal.
"Ótta" nu face exceptie de la aceasta reteta a succesului, aparand chiar la timp sa revitalizeze un gen letargic si foarte putin degustat in randul compatriotilor, un gen caracterizat prin emotie, prin traire si prin simtire.
Mediatorii islandici nu fac rabat nici de aceasta data de la a pune pe note si in cuvinte emotii puternice, trecand prin depresie, tristete, suparare, dar si fericire, impacare cu sine, mascandu-le cu grija in jurul conceptiilor noastre despre diferitele perioade ale zilei. Titlul albumului, care in traducere libera inseamna "Dawn" (Rasarit sau Zori, cum doriti dumneavoastra), semnifica un inceput, o noua sansa ce ti-o acorzi, dupa ce noaptea sterge cu buretele urmele zilei anterioare.
Fiecare piesa a albumului este un elogiu adus unui sentiment, unei trairi puternice, traire pe care baietii au asemuit-o cu momentele zilei, precum "Rismal" (Dayrise - inceputul/startul zilei), in care Aðalbjörn Tryggvason infioara cu vocalele sale, transmitand frica inceputului, teama de a nu cumva sa faci un pas gresit, cat si gravitatea acestui lucru, sentimentul fiind colorat de aportul adus de chitari si tobe, care isi fac resimtita puternic prezenta undeva aproape de jumatatea melodiei, incarcand atmosfera din jur cu o teama constanta, ce se resimte pana in finalul piesei. "Miðdegi" (Midday - Miezul zilei) explodeaza inca din primele secunde cu o chitara disonanta aproape, in timp ce vocalele lui Tryggvason isi fac repede simtita prezenta, creand sentimentul de furie, de razvratire, impotriva ordinii firesti. "Náttmál" (Nighttime - Timpul noptii) incheie ciclul de emotie, printr-o exprimare a eliberarii, a impacarii de sine, dar si a frustrarii ca totul va ajunge, inevitabil, la un sfarsit.
Aranjamentul pieselor este facut in asemenea fel incat totul revine la punctul original de pornire, creand un drum ciclic, astfel, albumul deschizandu-se cu piesa "Lágnætti" (Midnight - Miezul noptii) si incheind cu "Náttmál" (Nighttime - Timpul noptii), paleta de emotii pe care fiecare piesa o transmite fiind enuntata si exprimata foarte bine, intr-un mod unic, as putea spune, tinand cont de faptul ca albumul este unul modern, lansat intr-o mare de albume in care esenta sta in supra-aglomerarea riff-urilor si a ideilor, creand discrepante sufletesti in randul ascultatorilor. Chitarile si tobele fac savoarea albumului, dand nastere ele insasi la povesti secundare, ce te duc cu gandul la minunatele peisaje islandice, la locurile linistite pe care le cunosti numai tu si la siguranta pe care acestea ti-o ofera. Imbinarea cu elemente mai clasice de instrumentatie, pianul/clapele in cazul nostru, face ca albumul sa se detaseze de altele de gen, dand nastere la pasaje in care simtamantul suprem este acela de relaxare, de confort, pictand peisaje auditive si vizuale in care toti ne putem regasi. Atmosfera este variata, precum emotiile, si alterneaza intre apasatoare si grea, trista si disonanta, dar si fericita si datatoare de speranta, un plus fiind acela al vocalelor, care ofera o gama larga de trairi, fiind perfect in ton cu restul instrumentelor.
Dedicat lui LSK, fosta bassista a trupelor de black metal Antaeus, Hell Militia si Vorkreist, ce, in 2013, la varsta de 36 de ani, a decis sa se sinucida, albumul insumeaza trairile pe care noi le simtim in diferite momente ale vietii, simbolistica momentelor zilei fiind asemuita cu varstele prin care fiecare dintre noi trecem, in incercarea descoperii propriului sine si in incercarea de a ne gestiona emotiile, acordandu-ne, cand putem, sansa de a simti mai puternic sau de a ne exterioriza aceste trairi cum putem noi mai bine.
"Ótta" aterizeaza in topul meu pe locul 8, fiind unul dintre putinele albume ale lui 2014 care pune un accent deosebit pe exprimarea emotiilor ascunse in fiecare dintre noi, prin intermediul muzicii, nesfiindu-se sa incerce, pe alocuri, sa le scoata pe toate la iveala din noi, pt ca mai apoi sa le aseze delicat inapoi, intr-o maniera proprie si mistica.
Mentiune onorabila: Agalloch (SUA) - The Serpent and The Sphere [13.05.2014] (maestri in crearea unor peisaje auditive si in exercitarea imaginatiei, Agalloch pierd, din pacate, in acest an, batalia pt albumul cu cel mai ridicat nivel de emotie, atat in exprimarea acesteia, cat si in concretizarea ei. Noul efort al baietilor din SUA este umbrit de supra-aglomerarea ideilor, cat si de graba ce se resimte pe mai mult de jumatate din el. Discrepanta ce apare intre piese este un pic cam suparatoare, punandu-se foarte mult emfaza, pe unele dintre ele, doar pe un singur element si nu pe tot intregul, fapt ce duce la un album fragmentat de propriile idei si macinat de ceea ce este si ceea ce ar fi putut fi. Experienta auditiva ramane insa una placuta, paleta de emotii fiind, ca de obicei, variata, mediata de pasajele instrumentale bine realizate si excelent gandite.)
#7
Killer Be Killed - Killer Be Killed [09.05.2014]
SUA, Metalcore/Groove Metal
45:46
In general, cand ai multe idei, doresti sa le faci cat mai cunoscute si sa le dezvolti cat mai bine, fructificand astfel roadele mintii tale bogate. Insa ce te faci daca observi ca nu poti singur, ci ajutat de altcineva? Poti sa te bazezi pe oricine? Ei bine, nu, motiv pt care a aparut ideea de supergrupuri, proiecte muzicale compuse din o mana de oameni deja cunoscuti, de renume, care activeaza, sau au activat, de multe ori, in alte trupe la fel de cunoscute sau au colaborat cu trupe celebre. Bineinteles, acest lucru este cu doua taisuri, pt ca nu mereu se intampla ca toti membrii grupului sa fie de acord cu mintea din spate sau chiar intre ei, aparand de multe disensiuni reflectate in calitatea finala a albumului lansat. Motive sunt destule, insa cel mai pertinent este acela ca fiecare doreste sa introduca o parte din genul sau in album si/sau este greu sa se muleze dupa genul majoritar al grupului sau, in cel mai rau caz, unul dintre membri nu reuseste sa se expuna, dpdv muzical, asa cum doreste.
Din fericire, nu este cazul proiectului de fata, intitulat simplu si la obiect Killer Be Killed si compus din unele din cele mai mari nume ale industriei muzicale contemporane, anume Max Cavalera (recunoscut dupa prestatia legendara in trupa death metal Sepultura, actual membru si fondator al trupelor Cavalera Conspiracy si Soulfly), Troy Sanders (recunoscut dupa activitatea sa in trupa de progressive metal/rock Mastodon), Greg Puciato (cunoscut pt prestatiile sale incendiare si fascinante, atat live, cat si pe albume, in cadrul trupei de metalcore/mathcore/hardcore The Dillinger Escape Plan) si Dave Elitch (recunoscut pt activitatea sa in cadrul trupei de progressive rock/experimental The Mars Volta).
Pana aici toate bune, insa recunosc ca eu, cum sigur si dumneavoastra sunteti citind aceste randuri, am fost deosebit de sceptic cand am auzit prima oara de acest proiect. Nu este usor sa faci casa buna cu 4 oameni care vin aproximativ din genuri diferite, insa partea buna este aceea ca cei 4 sunt extrem de maleabili, ajungand astfel la un consens in privinta genului abordat de trupa si a liricii, impartindu-si usor indatoririle in cadrul trupei, astfel Max si Greg preluand chitarile, in timp ce Troy a luat in mana bass-ul si Dave a ramas la tobe, partea vocala fiind acoperita de primii trei. Rezultatul?
Asteptati-va la ceva absolut spectaculos si extraordinar! De la prima piesa, "Wings of Feather and Wax" si pana la ultima, "Forbidden Fire", albumul este o bomba care explodeaza in doze bine gradate de brutalitate, maiestrie, in care fiecare dintre membrii componenti aduc tot ce au mai bun la masa si reusesc sa arate si sa dovedeasca tuturor faptul ca isi merita statutul de muzicieni desavarsiti si oameni dedicati pasiunii pt muzica. Incepand de la tobele lui Elitch, care turuie fie nemilos de repede ("Face Down"), fie precis ("Snakes of Jehovah"), pana la vocalele lui Max, desi ragusite putin din cauza varstei, care suna amenintator si foarte gutural ("Wings of Feather and Wax") sau ca in zilele de glorie ale trupei Sepultura ("Save The Robots"), in contrast cu ale lui Troy Sanders, care sunt mai raspicate si mai taioase, asa cum ne-a obisnuit ("Twelve Labors"), pana la vocalele fie frenetice ale lui Puciato ("Snakes of Jehovah"), fie mai line ("Dust Into Darkness"), fiecare piesa se leaga in mod frumos de urmatoarea, iar ansamblu de voci, chitari si tobe se leaga intr-un mod fenomenal, dand senzatia ca totul escaladeaza incet, dar sigur, spre o culme mai inalta. In materie de lirica, regasim subiecte politice si de interes social, cat si despre violenta, insa nu trebuie sa va ganditi la faptul ca ascultati o propaganda politica ascunsa, nu. Lirica este aici pt a servi notelor instrumentelor si este foarte bine aleasa, in ton cu tematica si gandirea fiecarui membru din trupa. Nimic nu este de umplutura, totul este la locul sau si totul decurge asa cum ar trebui, cu o durata perfecta pt un album si cu multa, multa, multa precizie si esenta.
Ce impresioneaza foarte placut la album este faptul ca fiecare dintre membrii componenti aduce o parte din experienta sa acumulata in genurile primare in care au activat cu trupele lor, iar rezultatul de final nu suna deloc fortat sau nepotrivit, din contra, avem parte de influente thrash, o oarecare nuanta de doom metal pe alocuri, cat si o influenta vadita de hardcore si punk, toate alimentate frumos de chitarile care se dezlantuie pe fiecare melodie, gratie priceperii manuitorilor acestora.
"Killer Be Killed" ocupa un binemeritat loc 7 in topul meu, fiind una dintre cele mai placute surprize ale lui 2014 in materie de trupe, maniera in care cei 4 membri componenti au reusit sa colaboreze si sa lanseze un produs de calitate (tehnic, rapid, furios si plin de influente din alte genuri, care suna extraordinar de bine) fiind demna de urmat si un exemplu si pt alti temerari care doresc sa mearga pe acest drum.
Mentiune onorabila: Machine Head (SUA) - Bloodstone and Diamonds [07.11.2014] (de partea cealalta a baricadei cand vine vorba de groove metal, atentia mi-a fost atrasa si spranceana a dat sa se ridice o data cu aparitia noului album Machine Head. Urmaream deja activitatea trupei de o buna bucata de timp si o data cu aparitia single-ului "Now We Die", asteptarile mele au crescut, pe masura ce data de lansare se apropia. Din pacate, produsul livrat nu mi le-a intrecut, dar nici nu mi le-a scazut foarte mult. Mare problema a noului lor album este, ca in cazul multor trupe, amalgamul ideilor care au venit pe parcursul inregistrarilor, idei care, din pacate, au fost aruncate la gramada pe piesele acestui album, rezultand intr-un produs care vrea sa se duca intr-o multitudine de directii, insa pana intr-un final, nu pleaca inspre niciuna si nici nu ramane pe loc, parcurgand, oarecum, un intreg obtinut din fiecare idee. Ramane insa un album bun pt o auditie relaxanta, fiind presarat, spre surprinderea mea, cu cateva riff-uri demne de un headbang.
#6
Body Count - Manslaughter [10.06.2014]
SUA, Crossover Thrash/Rap Metal
50:15
In majoritatea domeniilor, fie ele artistice, fie cele din campul muncii, s-a incercat mai mereu fuziunea si/sau experimentarea. In limbaj mai simplu, combinarea a doua sau mai multe elemente/materiale, pt a rezulta un produs nou. In materie de muzica, conceptul nu este chiar atat de proaspat, existand multe trupe care au incercat fuziunea a doua sau mai multe genuri, dand nastere la un subgen nou, cum ar fi, in cazul nostru, crossover thrash, fuziunea dintre hardcore punk si thrash metal. Cum s-ar traduce asta, in materie de sunet? Foarte simplu. Se ia una bucata de hardcore punk, din cel mai bun, se infuzeaza cu o doza serioasa de thrash metal, in ceea ce priveste instrumentalul, et voila, avem un nou subgen. Rezultatul este caracterizat printr-un sunet mai agresiv, mai puternic, riff-uri mai rapide, cateodata disonante, specifice hardcore-ului. Insa ce se intampla cand apare si un alt subgen in ecutie, sa zice... rap metal? Ce este rap metal? Este, dupa cum probabil va ganditi, fuziunea dintre rap si metal? Da, ati ghicit, insa doar pe jumatate, este de fapt combinatia dintre partile vocale si/sau instrumentale intalnite in rap si metal. Stiu, este o combinatie oarecum stranie, dar si interesanta, care in mainile potrivite poate da nastere la albume foarte bune sau te poate ingropa, nefolosita cum trebuie, deoarece multi cad in capcana de a favoriza unul dintre elemente mai mult decat celalalt.
Din fericire, vorbind in cazul albumului de fata, rezultatul este unul surprinzator de bun si neasteptat, cel putin din punctul meu de vedere. Cei nascuti inainte de anii '80 sigur isi aduc aminte cu placere si/sau tresara la auzul numelui Body Count, o trupa cu atat de mult sange si atitudine in perioada respectiva, incat au atras dupa sine o pleiada de controverse si amenintari, ducand la eliminarea unuia dintre cele mai prolifice cantece ale lor, "Cop Killer" (radacina, de altfel, a controverselor si criticilor multora) de pe primul album, numai pt a stopa valul de dispret si critica abatut asupra lor.
Dar iata-ne ajunsi in 2014, o perioada moderna a civilizatiei, cand, presupus, asemenea acte la auzul unui cantec sunt mai restranse si nu escaladeaza atat de repede, pusi in fata noului album Body Count, primul dupa o pauza enorma, de 8 ani de zile. "Manslaughter" este exact ce ar trebui sa fie un album incadrat in genurile de mai sus: plin de atitudine, piese ce izbesc, instrumental vorbind, ascultatorul, cu o lirica ce izbeste adanc in problemele sociale si personale ale individului de rand, un album cu atitudine, al carui mesaj razbate puternic inca din prima melodie. "Talk Shit, Get Shot" este un imn dedicat celor care isi dedica viata defaimarii altora si este un testament muzical al trupei, in cinstea zilelor primelui album, care a fost un motor de neoprit de critici si controverse, setand, inca de la inceput, directia muzicala a albumului, cat si ideea primara din spatele acestuia: daca nu iti place si nu doresti sa asculti, este strict problema ta, daca iti place si reusesti sa asculti, asculta si taci din gura, nu mai defaima. Trupa este pusa pe fapte mari si asta reiese dupa primele aproximativ 4 minute ale piesei de inceput. Atacul incepe direct cu tobele, in spatele carora se afla Ill Will, la scurt timp, chitara lui Ernie C. facandu-si simtita prezenta, in timp ce vocea taioasa si plina de tupeu a lui Ice-T ameninta ascultatorul: "Talk shit, get shot!" (Vorbesti/Mananci cacat rahat, esti impuscat!) Continuarea? Un atac plin de curaj si atitudine, pe ritm de rap, din partea lui T, care, vizibil iritat pe lucrurile din trecut, a decis sa nu mai taca, asumandu-si orice risc, numai pt dreptul de a vorbi.
Pana la urma, asta este ideea de baza si tematica generala a albumului, dreptul de a te putea exprima asa cum iti doresti, liber, fara frica de a ofensa pe cineva. Body Count a invatat din greselile trecutului, a trecut peste acestea si desi sunt plini de atitudine si curaj in continuare, maniera in care isi servesc rautatea si gandirea pe instrumental este facuta intr-un mod mai conventional, mai elegant, sa spunem asa, insa rautatea este acolo si razbate, potrivita genului abordat, in ton cu limbajul tipic genului rap al anilor '90. Credeti ca dupa asa un inceput lucrurile se potolesc? Nu prea.
"99 Problems BC" (o reinterpretare a piesei cu acelasi nume a lui Jay-Z) incepe lent, cu o parte de rap servita de Ice-T, ceva mai domoala fata de varianta originala a piesei, pt ca apoi, totul sa explodeze, cand tobele si chitarile isi fac intrarea, in timp ce T scuipa necontenit pe ritmul acestora, creand printre cele mai interesante si mai saltarete variante ale acestei melodii pana in prezent. Desigur, piesa nu este recomandata pudicilor, cardiacilor sau rusinosilor. "Back To Rehab" dezlantuie puterea tobelor, intr-unul din cele mai alerte cantece ale albumului, permitand acestora sa se desfasoare la intensitate maxima si fiind doar incalzirea pt ce urmeaza. "Manslaughter", piesa ce da titlul albumului, este nemiloasa, furioasa, alerta, zgomotoasa si saltareata, amintind de zilele foarte bune ale hardcore punk-ului, punand in evidenta atat chitarile si tobele. "Enter The Dark Side" si, respectiv, "I Will Always Love You" (o oda inchinata celor ce servesc in armata si/sau au servit in armata si au plecat dintre noi prea devreme, la datorie) servesc ca puncte de respiro, ce albumul le ofera dupa atacul verbal si auditiv si reprezinta, dupa parerea mea, apogeul chitarilor, ce par foarte molcome si disonante pe alocuri pe aceste doua melodii. Melodiile curg intr-un mod firesc, natural, fara a parea fortate, agresivitatea si furia fiind dozate excelent pe fiecare dintre ele, in ton cu instrumentele si partile de rap prezente, care nu se incurca intre ele, ci, din contra, formeaza un tot unitar si lasa libera, atunci cand este cazul, una din cele doua pt a se dezlantui complet.
De la inceput si pana la sfarsit, albumul este un atac continuu, in afara celor 2 melodii mentionate mai sus. Tobele sunt la inaltime, chitarile sunt foarte nervoase si izbesc riff dupa riff, iar rautatea din T nu prea se mai poate ascunde si scuipa in stanga si in dreapta, asaltand ascultatorul si facandu-l sa sara de colo-colo, fara oprire, oferindu-i mici pauze de aer din cand in cand. Frumos este faptul ca albumul pastreaza o doza puternica de old-school in el, ceea ce este de apreciat, intrucat putine sunt trupele care reusesc sa mai aduca "vechiul" in noul val muzical. "Manslaughter" este un produs zamislit din frustrarile nationale si personale si asta se reflecta in calitatea per ansamblu a acestuia, fiind printre cele mai agresive si mai furioase albume ale anului trecut si, de departe, cel mai apropiat album Body Count de originalul din 1992.
Body Count intra cu tupeu si multa atitudine pe locul 6 in acest top, cimentandu-si prezenta in peisajul muzical dupa o absenta de 8 ani, dovedind ca manat de cele mai bune intentii, poti scoate un produs al naibii de bun si dupa un interval foarte mare de timp, ramanand fidel in acelasi timp sunetului original, adaugandu-ti tusa personala adecvata perioadei moderne.
Mentiune onorabila: Iron Reagan (SUA) - The Tyranny of Will [16.09.2014] (la stransa competitie s-a aflat albumul petrecaretilor de la Iron Reagan, aparut inopinant pe piata muzicala, fara prea mult tam-tam, sperand ca poate trece neobservat cat de cat. Din fericire, eu l-am observat si am avut o dezbatere extrem de fascinanta cu mine insumi despre pozitia 6 a acestui top. Am decis pana la urma sa o acord celor de la Body Count, nu pt ca "TToW" ar fi un album rau, din contra, a fost un adversar redutabil, ca si in cazul Morbus Chron vs Dead Congregation. Motivul pt care am luat aceasta alegere este acela ca Body Count isi serveste rautatea si furia genurilor ce definesc trupa intr-un mod firesc si complet natural, ca si cand ar fi meniti sa faca acest lucru, insa la Iron Reagan se simte o oarecare reticenta pe anumite piese si o oarecare supradozare pe altele. Nu neg, agresivitatea in muzica este ceva binevenit din cand in cand, dar folosita cu buna stiinta si intr-o oarecare masura, fara a ingreuna mersul auditiv al unui album. Piesele de pe Iron Reagan, desi extraordinare ca interpretare, agresivitate si mesaj, sufera de o stare latenta pe alocuri si de o dovada de exces de zel in materie de agresivitate pe altele, spargand, un pic, atmosfera in care te introduce albumul. Ramane insa un concurent serios si unul foarte distractiv de petrecut timpul cu el.)
Aceasta a fost prima parte a topului meu personal cuprinzand cele mai bune 10 albume ale lui 2014. Va voi tine putin in suspans pana la publicarea celorlalte 5 pozitii, fapt ce se va intampla fie maine, fie cel tarziu, la finalul saptamanii. Pana atunci, eu va doresc spor la lectura si auditie placuta!
.jpg)
